| Coordonate GPS | (47.593555450439; 25.854261398315) |
| Regiunea (judeţul) | Suceava |
| Raionul | Mănăstirea Humorului |
| Localitatea | Mănăstirea Humorului |
| Adresa | Str. Mănăstirea Humorului f.n. |
| Categoria | Obiective religioase |
| Anul înfiinţării/prima atestare | 1530 |
| Grupul etnic | Rom |
Este o mănăstire ortodoxă, construită în anul 1530 în satul Mănăstirea Humorului de către marele logofăt Toader Bubuiog, mare logofat şi membru al divanului Moldovei şi soţia sa, Anastasia. Biserica mănăstirii are hramurile Adormirea Maicii Domnului (sărbătorit în fiecare an pe 15 august) şi Sfântul Mucenic Gheorghe (sărbătorit la 23 aprilie). Ansamblul mănăstiresc este format din patru obiective: - Biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sf. Gheorghe” - construită în 1530; - Ruinele caselor mănăstireşti - datând din sec. XVI – XVIII; - Turnul clopotniţă - datând din sec. XIX; - Turnul lui Vasile Lupu - construit în 1641. În anul 1993, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Humor, împreună cu alte 6 biserici din nordul Moldovei, pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din Nordul Moldovei. Biserica mănăstirii Humor, una din cele mai vestite ctitorii ale evului mediu românesc. Sfântul locaş se înalţă la o distanţă de vreo 300 de metri de ruinele unei mai vechi biserici mănăstireşti a cărei construcţie a fost realizată încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Arhitectura monumentului sacru de la Humor prezintă un interes aparte. Aici apare, pentru prima dată în construcţia bisericilor din Moldova, pridvorul deschis şi o încăpere noua la etaj numită tainiţă, care se suprapune camerei mormintelor. Din pridvor, se pătrunde în pronaos, iar, mai departe, în camera mormintelor şi naos. Spre răsărit, biserica se termină prin absida de formă circulară a altarului, despărţit de naos printr-o foarte veche catapeteasmă, excepţională sculptură în lemn. Ordonanţa iconografică, în liniile ei mari, este aceea tradiţională, canonică. Analizele comparative încă nu au ajuns la stadiul să permită sesizarea tuturor nuanţelor de limbaj simbolic, dar pare că logofătul Teodor Bubuioc nu ar fi avut nimic special de spus posterităţii, cum de exemplu au avut Luca Arbore, cel nedreptăţit şi reabilitat simbolic de nepoata sa, Ana, cu ajutorul zugravului Dragoş Coman pe pereţii ctitoriei sale, sau logofătul Tăutu, cel care a ţinut să-şi afirme cultura, gustul şi prestigiul, punând să i se ridice un paraclis de curte unic prin originalitatea formelor şi bogăţia podoabei sculptate.
