Mănăstirea Dragomirna

Imagini

Descrierea obiectivului

Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei din comuna omonimă (judeţul Suceava) de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Este situată la o distanţă de 12 km nord de oraşul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh şi este inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava din anul 2004 Ansamblul mănăstiresc este format din cinci obiective: - Biserica „Pogorârea Sf. Duh” - construită în 1609 - Paraclisul „Sf. Nicolae” - construit în sec. XVII - Egumenia - datând din sec. XVII - Trapeza - datând din 1609 - Zidul de incintă - construit în sec. XVII De asemenea, pe listă este inclusă şi Biserica „Sfinţii Enoh, Ilie şi Ioan Teologul”, construită în anul 1602. Aceasta se află în afara incintei complexului mănăstiresc, dar aparţine de Mănăstirea Dragomirna, fiind biserica cimitirului monahal. Istoria mănăstirii începe în 1602, în timpul domniei lui Ieremia Movilă, cu construirea bisericii mici din cimitir, ai cărei ocrotitori au fost Anastasie Crimca, Luca şi Simion Stroici şi este continuată în anii imediat următori prin ridicarea bisericii mari, care a fost terminată în jurul anului 1609. La Dragomirna lipseşte pisania obişnuită oricărei ctitorii, astfel încât anul şi numele ctitorilor au fost date la iveală în urma studierii documentelor epocii: aceştia sunt logofătul Luca Stroici şi mitropolitul Anastasie Crimca a cărui personalitate a imprimat Dragomirnei un elevat spirit cultural. Anastasie Crimca a pus bazele şcolii de artişti miniaturişti de la Dragomirna, activitate răsfrântă colateral şi asupra altor manifestări artistice: broderie, argintărie. Caracterele Şcolii de la Dragomirna s-au impus pe tot parcursul sec. al XVII-lea, conferind artei moldoveneşti un specific inconfundabil. În timpul domniei lui Miron Brancovschi, ca urmare a invaziilor din ce în ce mai frecvente ale armatelor turceşti, tătărăşti sau poloneze, acest lăcaş este înzestrat, prin grija voievodului, cu o puternică incintă având aspect de fortăreaţă, terminată la 1627. La nici o jumătate de secol de la construcţia ei, în 1653, mănăstirea este atacată de către cazacii lui Timuş Hmelniţki, care au prădat mănăstirea, lipsind-o de mare parte din bunurile de valoare cu care a fost înzestrată şi provocând distrugeri construcţiilor. În secolele următoare se întreprind noi lucrări de refacere a complexului monahal. După ocuparea Bucovinei de către austrieci, Dragomirna îşi păstrează statutul de mănăstire, ceea ce a salvat ansamblul arhitectonic de la distrugere (aşa cum se întâmplase cu alte mănăstiri ca Pătrăuţi, Voroneţ, Humor, Sf. Ilie). Lucrările de restaurare ale mănăstirii încep în 1843 şi continuă, cu întreruperi, în anii 1918 şi 1923. Vaste operaţii de restaurare au avut loc între anii 1961-1972. Biserica din cimitir, mică de proporţii, are plan dreptunghiular, încheiat la est cu o absidă semicirculară, iar la vest cu un pridvor poligonal deschis. Ansamblul monumentului ocupă o suprafaţă apropiată de cea a unui trapez dreptunghic de sprijin din piatră (la partea inferioară). În cele patru colţuri se înalţă turnuri înguste de plan pătrat, ridicate de Miron Barnovschi. Intrarea în incintă se face pe sub „turnul porţii” din centrul laturii de sud. Pe la tura de vest şi nord a zidului de incintă se află chiliile ridicate la 1843-846 şi transformate cu ocazia restaurării generale. La stânga „turnului porţii”, peste două niveluri de beciuri, se află trapeza în stil gotic (azi muzeu). În centru incintei se înalţă biserica, capodopera întregului ansamblu. Este de plan dreptunghiular îngust, cu absidă semicirculară la est şi pridvor poligonal la vest, cu naos lărgit la nord şi sud de abside semicirculare executate în grosimea zidului. Interiorul este compus din următoarele spaţii: altar, naos, pronaos şi pridvor. Turla ce se înalţă deasupra naosului este zveltă şi prezintă un sistem de boltire nou, compus din arce longitudinale şi transversale, pandativi şi încrucişare de două rânduri de arce care se repetă şi în calota semisferică a turlei. Elementul nou pe care în găsim la Dragomirna este frânghia împletită, o torsadă discontinuă care decorează interiorul şi exteriorul bisericii; alte elemente noi care apar sunt: decoraţia cu nervuri a calotelor pronaosului şi broderia de nervuri gotice a bolţii pridvorului. Ceea ce frapează ochiul vizitatorului este proporţia neobişnuit de mare a construcţiei – tendinţă a arhitecturii din veacul precedent – subliniată aici prin înălţimea impresionantă a bisericii, culminând cu dantelăria în piatră a tâmplei. În compunerea elementelor de arhitectură ale monumentului găsim, pe lângă formele tradiţionale moldoveneşti, influenţe munteneşti (brâul metalic), elemente de tradiţie gotică şi Renaştere târzie (la ancadramente), precum şi influenţe orientale georgiene (decoraţia sculptată a turlei). Dragomirna păstrează fresce doar în altar şi în naos, rămânând încă necunoscut dacă pronaosul şi pridvorul au fost pictate sau pictura s-ar fi pierdut în urma distrugerilor provocate de cazaci şi tătari. Pictura şi scenele reprezentate în altar şi naos sunt lucrate în stilul miniaturilor şcolii de la Dragomirna. Calităţile acestei picturi se descifrează în caracterul dinamic al compoziţiilor, în gama cromatică bazată pe culori vii, contrastante – roşu sângeriu, albastru, verde – puse în valoare prin folosirea abundentă a aurului. Deşi se ştie că principalii fondatori ai mănăstirii, Luca Strici şi Anastasie Crimca au fost înmormântaţi în interiorul bisericii, în cazul primului nu s-a identificat mormântul, iar în ceea ce îl priveşte pe al doilea, i se atribuie mormântul fără inscripţie din pronaos. Din bogata zestre de obiecte donate mănăstirii, azi se mai păstrează câteva piese de broderie, argintărie, sculptură şi nu în ultimul rând, câteva din manuscrisele cu miniaturi de la Anastasie Crimca. Dintre acestea menţionam: cruci de lemn sculptate, broderii cu fir de aur, argint şi mătase din secolele XVI, XVII; ferecături de cărţi din argint aurit, dintre ai căror realizatori se cunoaşte numele meşterului Grigore Moisiu Zlătarul care a activat la începutul sec. al XVII-lea; cinci manuscrise cu miniaturi aparţinând şcolii de la Dragomirna, iniţiate de Anastasie Crimca, demonstrând cu prisosinţă originalitatea şi talentul miniaturiştilor moldoveni care au creat un nou stil, pe fundalul moştenirii artei miniaturiştilor din timpul lui Ştefan cel Mare.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Înapoi